DETOX EMOŢIONAL

Ne simţim corpurile, ne îngrijim de sănătatea lor şi uneori, le mulţumim cu tandreţe pentru că sunt lăcaşe primitoare pentru sufletele noastre. Ne preocupăm să fie curate, să miroase bine, să arate cât mai frumos, să fie pline de energie şi forţă pentru a putea să luăm fiecare zi de la capăt în călătoria pe care fiecare dintre noi o avem de făcut în această viaţă.

Când suntem tineri, ne simţim plini de vigoare, când avem un corp sănătos, simţim forţă şi energie pentru a ne îndeplini datoriile. Ne îngrijim exteriorul şi de cele mai multe ori uităm că, ceea ce se află în interiorul nostru ne oferă busola pentru a ne continua drumul în direcţia corectă. Uităm că ne îngrijim corpul să arate bine dar ne simţim frumoşi datorită percepţiei pe care o avem despre noi şi ce înseamnă frumuseţea, ca urmare, uneori trăim dureros relaţia cu propriul corp, nu îi oferim respectul şi aprecierea pe care le merită, nu îi dăruim din grija şi atenţia noastră şi apoi căutăm să-l „reparăm” ca pe un mecanism defect. Dimineaţa când ne sculăm, ar trebui să închinăm o rugăciune de mulţumire corpului, să îl mângâiem şi să îl îngrijim ca pe o maşinărie scumpă. Cu toate astea, este uimitor cum oamenii repară imediat cea mai mică problemă a maşinii sau a computerului lor, dar ajung la spital doar atunci când nu mai au încotro, aşteptând ca ştiinţa şi medicamentele să compenseze totala lor ignoranţă. Suntem de atâtea ori indiferenţi faţă de ce putem atinge, ce vedem şi cu atât mai puţin acordăm atenţie părţii misterioase din noi, minţii noastre, trăirilor noastre. Nu ne dăm, decât foarte puţini dintre noi şi arareori, acel răgaz de câteva minute pe zi când să închidem ochii şi să vizităm interiorul nostru, încercând cu răbdare să facem ordine acolo unde ar putea fi un oarecare deranj, să ascultăm cu atenţie ceea ce ne şopteşte, căci are mereu să ne spună ceva. Respectând vocea corpului nostru şi înţelegându-i ritmurile, ne potrivim cu ritmurile naturii şi putem vindeca, prin el, tot ce este bolnav sau nefiresc şi în minţile noastre.

Dacă ne-am opri din alergare şi ne-am asculta, am descoperi lucruri nebănuite despre noi. Dacă ne-am opri din ritm pentru ca apoi să-l reluăm cu gândul de a ne trăi conştient existenţa, am fi fascinaţi de propria viaţă pe care uităm să o trăim şi o lăsăm să ne trăiască ea pe noi. Dacă ne-am opri să ne privim în oglindă şi sincer să ne răspundem la întrebările: „Cum mă simt? Ce gândesc?”, am acorda atenţie şi acelei părţi extrem de valoroase pe care o neglijăm: viaţa noastră lăuntrică. Nu o facem, pentru că nu ştim, nimeni nu ne-a învăţat să ne preocupăm de gândurile şi trăirile noastre pentru a crea armonie interioară, nu o facem pentru că acest demers ne confruntă cu adevărul despre noi, iar adevărul nu ne place de cele mai multe ori pentru că doare. Fiecare putem suporta doar a anumită porţie de adevăr despre noi, despre cei din jurul nostru, despre viaţă în general. Ce nu putem suporta, ignorăm, refuzăm să vedem sau negăm. Aşa ajungem să depozităm adevăruri şi gânduri nespuse, trăiri neîmpărtăşite, emoţii reprimate, într-un depozit al sufletului nostru în care, în timp, devin toxine. Păstrate în tăcere şi ignoranţă, aceste toxine se transformă în adevărate otrăvuri ale sufletului nostru care ajung să ne otrăvească întreaga existenţă. Trist este că, habar nu avem. Trăim într-o nefericită complicitate cu ele şi nu înţelegem de ce suntem nemulţumiţi şi nefericiţi.
Rareori ne dăm seama că inima ne plânge, că strângem zi de zi frustrări, invidie, răutate, supărări, temeri, dezamăgiri şi nemulţumiri. Nu ne punem problema ce se întâmplă cu ce simţim. Nu ne întrebăm de ce simţim anumite trăiri, cum se consumă ele, ce facem cu emoţiile noastre, cum trebuie să le gestionăm, nu ne preocupăm să aflăm dacă trăirile pot lăsa urme, dacă sufletul poate fi rănit şi dacă da, ce se întâmplă cu cicatricile ce rămân în amintirea durerilor noastre. Nu vrem să ştim dacă uitarea sau ignorarea este o soluţie pertinentă pentru rezolvarea conflictelor noastre.
Avem mii de gânduri într-o zi şi ca urmare, o minte atât de neliniştită, încât considerăm firească frământarea continuă şi nu ne punem întrebarea dacă în realitate aceasta ar trebui să fie starea naturală sau mintea se poate şi linişti, poate să cunoască şi o altă stare, cum ar fi cea de pace.

Trăim frământaţi de atâtea conflicte interioare, suferim de pe urma atâtor drame şi totuşi nu ne preocupăm să aflăm dacă nu cumva ne aflăm în aceste situaţii ca urmare a propriilor alegeri. Ne găsim scuze şi explicaţii, întotdeuna în exterior, în timp ce înăuntrul nostru se creează o prăpastie uriaşă.
Ne intoxicăm mintea cu părerile altora iar noi nu mai avem păreri nici în ceea ce ne priveşte propria persoană, ne lăsăm consumaţi de emoţii negative şi dăm vina pe orice altceva, mai puţin pe propria neglijenţă, ignoranţă, autosuficienţă sau nepăsare.

În lumea în care trăim, va trebui să fim capabili să răspundem altor solicitări dacă vrem să supravieţuim. Nu mai muncim cu forţa braţelor ci cu cea a minţii aşa că, avem nevoie de o minte ageră, limpede, liniştită, fără frământarea unor gânduri parazite, pentru a putea fi creativă. Nu mai avem timp de pierdut aşa încât avem nevoie de pace pentru a ne bucura de clipele cu cei dragi. Ritmul alert şi provocările vieţii nu ne mai permit să rămânem încrâncenaţi în conflicte, deci trebuie să ştim să ne negociem nemulţumirile. Nu avem prea multe şanse să ne deschidem sufletul în relaţii autentice pentru că ceilalţi, ca şi noi, sunt prizonieri ai propriilor vieţi şi rar lasă o cale de intrare în universul lor aşa că, avem nevoie să comunicăm multe cu cuvinte puţine, avem nevoie să învăţăm să fim autentici în relaţii, să ştim cine suntem ca să vedem ce avem de oferit şi să ne cunoaştem aşteptările pentru a şti ce dorim să cerem. Într-o viaţă care curge într-un ritm aşa alert, trebuie să fim capabili să ne adaptăm din mers, să evoluăm continuu pentru că doar aceasta este şansa noastră şi nu ne putem permite s-o ratăm. Nu ne putem lăsa captivi ai propriilor limitări, nu putem să le permitem altora să decidă în locul nostru, nu avem voie să ne irosim potenţialul sau să aşteptăm să revină şanse pe care le-am ratat .

În lumea în care trăim, pur şi simplu nu ne mai putem îngădui să fim toleranţi cu otrăvurile emoţionale. Încet, dar sigur, ele vor pune stăpânire pe noi şi ne vor obliga să le încredinţăm propria noastră viaţă, singura pe care o avem. Nu avem voie să trecem cu nepăsare peste universul interior punându-ne masca aparentei mulţumiri, pentru că dezechilibrul interior se va răzbuna. Şi dacă nu va reuşi să ne atragă atenţia prin tensiunea şi încordarea pe care o simţim, prin stresul atât de actual în vieţile noastre interioare, pe care am ajuns să-l banalizăm prin apelarea la afirmaţia:”Sunt stresat...ca toată lumea azi!”, ca şi când asta ar fi o scuză, prin disconfortul emoţional pe care îl resimţim tot mai des şi mai intens şi pe care amânăm la nesfârşit să-l supunem atenţiei noastre, prin comportamentele distructive pe care le avem, prin emoţiile care ne scapă de sub control, atunci cu siguranţă ne va atrage atenţia prin deteriorarea stării de sănătate a corpului nostru. Atunci când toxinele emoţionale lasă urme pe diferite organe, când apar dezechilibrele la nivelul corpului nostru şi ne putem palpa suferinţa, atunci nu mai avem încotro. E mai uşor să cerem ajutor în acel moment...încă o dată, nu noi trebuie să facem ceva pentru a schimba situaţia, pasăm responsabilitatea aceasta altcuiva şi o dată cu ea şi reprosurile pentru „reparaţii” care, din păcate, uneori nu mai pot fi făcute...şi pentru toate astea, păstrându-ne ignoranţa, dăm vina...pe altcineva.
Cum ar fi oare vieţile noastre dacă din rutina noastră zilnică ar face parte şi curăţarea emoţională? Cum am fi noi dacă atunci când ne punem problema cu ce ne hrănim corpul ne-am întreba ce hrană îi putem oferi minţii şi sufletului nostru? Cum ne-am simţi oare dacă printre preocupările noastre s-ar afla şi grija de a nu adormi cu sufletul neliniştit şi frământat de dispute nerezolvate, cum ar fi dacă la fel cum ne odihnim trupul, am lua un răgaz pentru a ne odihni si sufletul, dacă atunci când ne-am privi exteriorul să vedem dacă ne place, am arunca o privire şi în interior pentru a face ordine şi acolo printre gânduri şi trăiri dezordonate? Cum ne-ar fi dacă ne-am opri din alergare şi ne-am da timp pentru a fi cu noi, pentru a ne oferi un moment de plăcere, relaxare şi tandreţe, deopotrivă pentru corpurile noastre ca şi pentru minţile şi sufletele noastre, regăsind fascinanta armonie corp-minte-suflet care ne defineşte perfecţiunea?

Răspunsul să-l dăm fiecare dintre noi în intimitatea gândului nostru şi apoi să ne oferim cu blândeţe şi dragoste, un prim gest de atenţie!

Autor: Aniela MINU